Nu sunt defecta.
Nu am fost o fiinta emotiva. Nu cu multa vreme in urma inca ma catalogam ca fiind “defecta”, in comparatie cu cei din jurul meu. Si trairile lor.
Am fost intotdeauna un bun ascultator. Iar asta, probabil, pentru ca in loc sa ma preocupe problemele celor pe care ii “ascultam”, ma intrebam de ce eu nu am simtit niciodata ceea ce imi povesteau ei? Aveam sa simt si eu vreodata la fel? Nu puneam intrebari, pentru ca nu stiam ce sa intreb. Nu dadeam sfaturi, pentru ca nu stiam ce sa spun. M-am simtit intotdeauna ca intr-o sala de cinema goala, undeva pe al 4-lea rand, al 3-lea scaun din dreapta…
Am fost un bun ascultator. Acum as avea atat de multe intrebari de pus…
In urma cu cateva zile un desen animat, pe care obisnuiam sa il urmaresc cu ani in urma, m-a facut sa inchid ochii si sa retraiesc momente dragi, intiparite pe retina. M-a facut sa imi doresc sa fiu copil din nou.
In aceeasi zi, rasfoind obisnuitele bloguri, un post anume m-a facut sa simt ceva asemanator cu ceea ce, pana de curand, imi povesteau altii. Redau aici un videoclip care, in urma cu aproximativ un an, cand l-am descoperit, nu m-a impresionat prea tare. La vremuri diferite, sentimente diferite…
Multumesc, Roxana!
Iar tie… Je t’aime. :*