Dati-mi inapoi copilaria…
Am crescut alaturi de doua surori si un frate, toti mai mari. Data fiind diferenta mare de varsta dintre mine si surorile mele, pot spune ca fratele meu a fost cel caruia i-am “amarat” zilele pe vremea aceea, ani buni in urma.
Majoritatea cunoscutilor mei singuri la parinti, care au dezvoltat de mici forma pura de egoism gen “mi se cuvine tot”, si pe care, odata cu varsta, au transformat-o intr-o forma “altoita” de compasiune pentru cei care au “trebuit” sa imparta totul, habar nu au ca noi, cei care am facut parte din categoria asta, am avut parte de o copilarie mai frumoasa decat a lor, (asa cum a fost a mea, chiar daca nu a fost neaparat normala 
), o copilarie care ne-a invatat sa daruim.
Am crescut pe malurile pietroase ale Prahovei, o Prahova pe care mi-o amintesc inca de pe atunci cu pete mari de pacura plutind la suprafata, cu mirosul de combustibil pe care il emana malul, consecinte ale rafinariei de la Brazi. Apele ei erau rareori limpezi, si singura data cand am prins un peste in ele, nici macar Troleibuz, motanul meu din vremea aceea, nu s-a atins de el. Dar orele petrecute acolo, impreuna cu fratele meu si cu prietenii din sat, or sa imi ramana mereu in memorie ca unele dintre cele mai dragi amintiri.
Ciresul in care am ramas cocotata pe o ploaie torentiala de vara; sura de paie care imi folosea drept ascunzatoare cand faceam vreo prostie; lanul de porumb in care mi-am ingropat ochelarii pe care eram obligata sa ii port; Ariel si Axion, doi catelusi botezati astfel de bunicul (Ariel a murit anul acesta, la 17 ani); rumegusul vecinei, imprastiat cu ajutorul nepotului acesteia; ratoiul meu lesesc, primit in dar de la bunica de cand era boboc, si care a zburat impreuna cu un card de rate salbatice, lasandu-ma cu ochii plini de lacrimi; prietena mea de peste drum, Eli, cu care am impartit verile pana la 18 ani…
Pana la varsta de 7 ani, orasul imi dadea un sentiment asemanator cu cel pe care mi-l inspira biserica. Imi amintesc de calatoriile lungi cu trenul, de peisajele, mereu aceleasi, pe care le priveam cu nasul lipit de fereastra, de drumul de la gara pana “acasa”, de luminile Galatiului noaptea, de sentimentul de claustrofobie pe care-l simteam intre peretii apartamentului, si de celalalt sentiment, nelipsit, cum ca m-as fi aflat in vizita. Nu suportam orasul mai mult de 2-3 zile. Imi amintesc ca, insotind-o pe bunica la biserica, ma plictiseam de slujba dupa primul sfert de ora, iar mirosul de ceara arsa devenea insuportabil. In copilarie, Galatiul meu mirosea a ceara arsa.
Apoi, o data inceputa clasa I, aici a devenit “acasa”, acolo a devenit “la bunici”, un loc in care asteptam cu nerabdare sa ma intorc in fiecare an. Un loc pe care, desi s-a schimbat enorm, si nu in bine, mi-l voi aminti mereu ca in vremea copilariei mele; cu zambetul cald al bunicii si ochii albastri, mereu razatori, ai bunicului. Un loc pe care as da orice sa il mai vad inca o data asa cum a fost; doi oameni carora as da orice sa le mai pot spune o data cat de mult i-am iubit, si ca le multumesc pentru ceea ce sunt azi.